What makes us human? - 30.10.2008

 

Epilog?!

••••••••••••••••••

 -Saya  ce ai facut?... Uită-te în urmă și spune- mi ce vezi că ai lăsat în urmă. Ai renunțat la tot ce aveai… tu care…

Domnea liniștea, dar numai glasul acestei femei mature, cu păr carunt, se mai auzea…erau multe persoane.

Era vremea să își ia rămas bun. Ce moment...  Îmbrăcată într-o rochie simplă, până la gleznă, neagră din mătase. Mâinile descoperite. Între mâini ținea un buchet de trandafiri, albi. Iar lângă - o orhidee. Nu îndrăzneau să discute, erau toți înghețați. Dar pentru el, era încă acolo. Cuvintele ei  răsunau în inima lui încă. Era pierdut, absent. Nu zicea nimic, sclipiri se iveau în ochii lui, dar totuși lacrimile nu îndrăzneau să îi acopere obrajii, se abținea cu atâta încăpățânare să curgă încât îți dădeau impresia că timpul a stat în loc. Totul era surd, amuțit. Privea în gol. Trebuiau să îi spună adio pentru totdeauna. Toți au plecat dar a rămas acolo, un minut, singur. Lăsând un trandafir alb, cum îi plăcea ei, și un bilet alături ...

••••••••••••••••••••••••••••

Era  toamnă, pe jos un covor de frunze...pășeam printre ele. Foșneau la fiecare pas și aveau o culoare aparte, iar fiecare îți transmitea o stare de spirit. Te înveleau într-o atmosferă melancolică, să te bucuri de aerul pe care îl respiri, și până și prezența celei mai minuscule vietăți să o simți. Cerul era superb. Ce-i drept nu era chiar senin, iar ceea ce îl făcea atât de majestic peste toate celelalte erau norii și culoarea lor, era senzația începutului înainte de sfârșit. Continuam să merg înainte până ce am hotărât să mă opresc în dreptul unei bănci. Nici acum nu știu de ce am ales-o exact pe aceea. Priveam iar la orizontul care spunea adio unei alte zi, priveam la șoaptele razelor de soare ce îndeamna sufletele liniștite la somn și visare, și raționamentul și furtunile din sufletele altora la nopți albe. Era orizontul pictat parcă de Van Gogh, dar care ale cărui culori pier odată cu întunericul care apăsa peste sufletele noastre, sau care, dimpotrivă, elibera altele...elibera amintiri, gânduri și vise care sunt condamnate în timpul domniei soarelui.

Apusul. Soarele roșu ca un gref, iar cerul pictat în albaștrii... Mintea mea era limpede, sau cel puțin așa voiam să cred. Mi-e dor de momentele petrecute cu ea, de râsul ei, al lui, până și de respingerile pe care eram nevoit să i le arăt.

In timp ce mă plimbam simțeam cum amintirile mă îndepartează de lumea reală și actual. Am ajuns lângă lac…dar când..?

Îmi amintesc. The box in the attic. The dust and the seal on it and the mention: Open when I'm gone.

 ••••••••••••••••••••••••••••••

-“Mamă ies afara. A trecut ceva..."

- Du-te mamă, du-te dar ai grijă!

Cu ce sa mă îmbrac? Tricoul negru e prea larg și parcă nu se potrivește, iar fusta asta îmi face picioarele grase, în plus toți blugii îs purtați iar și iar. Mereu aceeași poveste, dar începe să mă amuze. Just go with it.

 -“Vezi că sunt la trei stații mai încolo cu Dan și  Irene.” Nu i-am văzut de ceva timp și o să fie ciudat… or fi rămas aceeași, oare s-or fi schimbat?

Astăzi am plecat pe jos, nu am mai luat autobuzul. Doar pentru două stații, în plus e senin încă. Ce este senzația asta străină care mă încearcă ...și e atâta lume în jur! Imi e cunoscut sentimentul într-un fel, dar totul pare atat de crud! Ce dor de natură, de flori, de ei, de....noi ... și de mine…

Trec pe lângă un bătrân ai cărui ochi reflectă bucuria și recunoștința pentru astrul care îi mai încălește încă trupul adormit și îmbătrânit de timp.  Pentru el fiecare zi e un dar de la Dumnezeu. Îi pot citi bucuria în ochi, de fiecare dată, cu toate că știe că nu va deveni mai tânăr. Oamenii de la bloc îi împrumută cărți, îl mai ajută câte un vecin, dar niciodată nu ai să îl vezi cerând ceva. Ochii plini de speranță. Și de demnitate.

Îmi par cunoscute aceste locuri. Și totusi ascund atâtea povești, amintiri și vise. Uitate. Și cum ar fi? De aș cunoaște doar un sfert din infinit!

Sunt mii de frunze pe jos, roșii, galbene-portocalii, senzația aceea de liniște și de cald pe care o capeți toamna când trosnesc sub tălpile grăbite … urmând să se descompună…"toate au un început și un sfârșit" iar povestea mea începe aici…

 -Irene! E acolo! Saya?! vai cât de frumoasă s-a facut și totusi vag observi asta pentru că pare neschimbată!

De ce ezit să mă aproprii? Probabil că din cauză că nu ne-am mai văzut demult. Da, probabil asta ar fi. Ce ciudat e când îți pui întrebări singur, și mai ciudat e când îți și răspunzi la ele.

-Ți-ai adus aminte de noi deci!

Un fior cald mi-a îmbrăcat sufletul când i-am privit în ochi…

Am petrecut toată amiaza depănând amintiri, am cusut cu speranțe vise noi și am colorat cu râsete momentele în care colțurile gurilor noastre erau în cădere liberă. Am simțit atunci cum Creatorul este acolo cu noi . Prezen în acel moment. Se făcuse târziu, era întuneric. I-am telefonat mamei că vin a doua zi. Dan a trebuit să plece la un moment dat dar noi ne-am culcat abia dimineață.

-       Se răcește masa!!!

Mama ei are un stil aparte de a găti. La fel și atmosfera din jurul mesei. Îmi place. Am povestit până la 4 dimineața, ne-am uitat în albumul cu poze și picături de lacrimi cădeau peste momentele înghețate în timp.

-       Și spune-mi Saya! Ai întâlnit pe cineva?

-       Probabil ... puteai observa un strop de timiditate în privirea ei. Uite, îți povestesc dar ești singura. De altfel mă cunoști destul de bine și știi că nu pot să îți ascund asta. Eram cu Dan acum 4 luni. Am fost să îi cumpărăm mamei sale un cadou pentru că era ziua ei. În drum spre magazin am coborât în parc, jos lângă lac. Ne-am așezat puțin pentru a ne trage sufletul pentru ca tocmai alergasem. "Care ajunge primul”.

Pentru o secundă credeam că atât voia să mă întrebe, dacă era vreun el pe undeva ... A fost de complezență? Irene a rămas cu privirea ațintită spre gream, în depărtare. Continui totuși.

-       Nici el nici eu nu vorbeam. Ne uitam printre alei, peste ele, peste lac ... Și a trecut prin fața mea.

-       Așa- zisul ... el?

Zâmbeam discret ... Irene făcuse ochii mari, în sfârșit o rupsesem de orice îi agăța mintea în atemporal. Venise lângă mine de parcă aveam să îi dezvălui secretul alchimiei.

-       Bun ... Și mai departe? Spune-mi. Mă cunoști și ești conștientă că nu-mi place să aștept, mai ales când este vorba despre.... tine. Deci?

Despre mine? De ce ar fi ezitat Irene? Ce este acel lucru care te face atentă?

Când ... după atâta timp nici eu, your beastie, așa cum îți place să spui, nu sunt îndeajuns să te trag de oriunde ai fi căzut. În tine. În fine.

 

-       E brunet, înalt…Și ochii lui – albastru. Dar un albastru, cum sunt valurile mării vara în amiază … și uneori roșește. Alerga spre mine și îmi surîse parcă. Dar fără să mă lase să știu că m-a vazut… Atunci m-am simțit ciudat, mistic, unic… a fost …Irina oftă … Dar mai important e că, acum îmi dau seama, scriind. Acela a fost momentul când am căzut, cerând, implorând și blestemând într-un fel ... pe cei ce aveau sa mă cunoască mai tarziu. Doamne! Ai grijă ce-ți dorești Saya... că s-ar putea să fie mai mult de cât ai putut să duci. Am luat-o în brațele mele. Îi  observam lacrimile cărora ea le  interzicea să cadă.

- L-ai mai văzut de atunci?

- Am mers aproape în fiecare săptămână sperând că o să vină. Cel  mult ... l-am mai  văzut de câteva ori, de 6 ori a mai trecut pe acolo. Ultima dată a fost acum 2 luni.

-Speranța moare ultima, așa se zice. Capul sus. M-a cuprins în mâinile ei, palide, părul mirosindu-i a cireșe.

Irene încerca să pară puternică, nu știu pentru ce sau cine că eu nu cred că dădeam semne de ... eu știu ce o fi fost în mintea ei? Nu o mai văzusem niciodată atât de melancolică. Ciudat. Tot timpul ea era aia veselă.

-Cred că s-a facut târziu și  mai bine ar fi să mergem să dormim, oftând zise.

A adormit repede. Stătea ghemuită și pe o parte așa cum stă pruncul în pântec.

Eu nu puteam să dorm, motivul mi-era necunoscut. M-am ridicat din pat ca să mă apropii  de fereastră și priveam în sus. Albastrul cerului semăna acum cu Atlanticul. Pe timp de noapte. Sunt mereu fascinată de cer și de culoarea lui în mijlocul nopții. Atunci când e senin afară, și rece. Iarna mai ales... Nu reușesc să îmi explic de ce e fascinația asta pentru albastru. Krishna tu ești oare de vină? Am început, probabil ...subconștientul vinovat, dar ...începusem să-i scriu numele. Uneam fiecare stea cu cealaltă, cele care erau în raza mea până când totul a fost pictat într-o piesă imperfectă de arta cosmică. Va rămâne întotdeauna acolo, dar vizibil doar mie. Al cui nume era? Într-un final am adormit.

Ceasul arăta vreo 7 dimineața acum. Razele calde îmi atingeau obrajii, fruntea, buzele, iar în final au reușit să mă trezească. Două ore mai târziu m-am ridicat. Irene încă nu se trezise. M-am dus lângă geam … Cred că devenise tot mai obsesivă dorința mea de a fi aproape de fereastră. Totul reînvia. Din nou. Era liniște, doar vrăbiuțele se făceau auzite ... Privesc în jos. Era parcul în care noi ne petrecuserăm copilăria, parcul în care alergam și mergeam cu bicicletele atunci când ieșeam de la ore. Parcul în care prima dată ne-am dat mâna și ne-am prezentat, cu sfială, numele.

-Îți mai aduci aminte?

Ea abia se dezmetici … stătea rezemată de ușa dulapului cu haine privindu-mă cu ochii ei mari și negrii. Părul ei cafeniu era zbârlit în toate părțile. S-a apropiat de mine și a deschis geamul. Stăteam pe platforma de lemn a geamului cu picioarele atârnând în gol, lăsând soarele să ne încălzească gleznele. Am  zăbovit acolo în jur de jumătate de ceas. Am aranjat prin camera și ne-am îmbrăcat pentru  a coborî la masă.

…

 

A fost ultima dată când ne-am văzut în anul acela. Mă întreb dacă s-au mai întâlnit sau nu ei doi după ...

Între timp familia mea a trebuit să se mute din oraș pentru că tata primise o slujbă mai bună. Noul loc era altfel, mai spațios și modern. Dezavantajul este că deocamdată nu cunosc pe nimeni, iar școala cam la 45 minute distanță de casă. Tata este mai fericit, salariul mai mare … dar mama înca își mai caută. I s-a promis săptămâna aceasta un interviu la o firmă de amenajări interioare. Tot ea a decorat și casa noastră de acum. Cred că am moștenit o parte din calitățile ei pentru că rudele care au venit atunci cand am inaugurat casa, mi-au spus că dormitorul meu arată deosebit și mă definește. Era evident nu? Aveam un pat pentru o singură persoană, din lemn de mahon, draperiile aveau o culoare deschisă, contrastau cu tapetul din cameră ...

Cât timp mama stătea dimineața pe acasă, pregătea micul dejun și mâncam împreună. Ma bucura foarte mult, când stateam în celălalt oraș tata nu prea era acasă dimineața. Întotdeauna trebuia să plece mai devreme. Acum e bine, e liniște. Am mers cu el până la școală, m-a dus cu mașina. Am vorbit despre colegii lui de la muncă, era foarte încântat de noul colectiv. Îmi povestea despre ei cĂ sunt oameni cu care poți discuta, că au simțul umorului, ba chiar uneori se comportă ca liceeni când fac glume pe seama altora. E încântat. M-a surprins faptul că a început să asculte muzica pe care o ascult și eu … și îmi place. Happy... Discuția despre jobul lui nu a durat mult, cu muzica pe fundal … priveam afara. Copaci. ..colorați ..erau mulți. Pur și simplu te hipnotizau, …  razele se strecurau printre coroane și imediat te cuprindea o stare de liniște  interioară.

- Am ajuns Saya. Dă-i pe spate!

S-a întors către mine făcându-mi cu ochiul și mi-a urat o zi bună.

- Da tată și ție! Ziua bună se cunoaște de dimineață!

I-am zâmbit înapoi, mulțumindu-i pentru călătorie. Am închis portiera mașinii și l-am privit cum pleacă.

Intrând în clasă, mi-am pus rucsacul pe scaun, jacheta în cuier și așteptam să sosească și ceilalți, să înceapă orele. Mai erau două colege care discutau despre “fata cea nouă de la A”, de fapt erau curioase cine sunt crezând că sunt subtile. Nici nu mi-am dat seama cât de repede s-a scurs timpul, clasa era plină și cursurile aveau să înceapă.

...

 

“                                                                                                                              24 noiembrie

Saya,

Ma dezamăgești să știi! Nu mi-ai mai scris de aproximativ 2 ani Saya. Mă dezamăgești enorm.

Mi-e dor de tine, tu chiar ai uitat de noi? Mă întreb oare cum mai arăți … aproape că ți-am uitat figura. Mai știi când ieșeam zi de zi afară? Ai plecat în ziua aia fără să anunți!!!

Dan e foarte supărat pe tine, îl văd la școala abătut tot timpul. Noroc cu internetul, așa am reușit să îți aflu adresa. Ce mai faci? Ești bine? Colegele cum sunt? Băieți buni?:))))))))))))) (scuză-mă dar râd acum, îmi place să mă amuz pe asta, stiind ca nu-ți place să vorbești despre asta și încă îmi amintesc ce mutre făceai când îți șopteam pe coridor în pauze cât de chipeș era Alex).

Eu? Sunt tristă. Știi… ai mei au divorțat. Tata spune că din moment ce fiecare zi devenise monotonă pentru el, iar mama nu îi mai tresărea nici un sentiment … a decis că este mai bine să stea separați. Asta a fost argumentul lui. Monotonă auzi. Formidabil nu? Să dai cu piciorul atâtor ani și pentru ce? E-f-e-m-e-r-i-t-a-t-e.  Mai ciudat mi se pare faptul că ea a acceptat lucrul asta. Dar, desigur… ea nu-mi spune niciodată nimic. Am auzit doar când a ieșit pe ușă, că odată ce a decis să plece, a pierdut dreptul să se întoarcă. Ei, bine.. am observat și eu unele momente în care practic venea de la munca și nici nu mai comunicau prea mult. Sper că o să fie bine. Stau cu tata în weekend, la hotel … până își găsește un apartament mai drăguț și mai mic. Ieșim în parcuri, luăm masa la restaurant, bineînțeles toate astea se întâmplă doar 2 zile pe săptămână, mi-a promis chiar că mă va lua cu el la Haga, săptămâna viitoare.

Apropo de plimbări în parc. Îți mai aduci aminte de tipul de care mi-ai povestit atunci? Ghici ce? Am avut curajul să îl salut într-o dimineață când alergam. Mi te imaginez râzând  pentru că știi  prea bine că nu-mi place să fac sport și mă cunoști de altfel. Dar privește și tu pe ce căi nebănuite, coincidențele astea. E amuzant. Și uite așa în fiecare sâmbătă și duminică îl intâlnesc pe marginea lacului alergând. Pe zi ce trece îmi imaginez cum ar fi dacă ai fi avut curaj atunci să vorbești cu el. YOU ARE A COWARD! … Ei bine… dar să nu devenim mel-alcolice…nu râde!!! Dar parcă … știi, în diminețile când dragul nostru soare își aruncă peste noi frânghiile ca să ne cuprindă … să apelăm la iluzii? … în postura aceasta cand îl privesc deseori, am sentimentul că niciodată, Saya… niciodată nu vom fi destul de desăvârșiți ca să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor celorlalți. Mă întreb uneori cum de l-am intalnit eu iar și nu tu. Tu ar fi trebuit să alergi dimineața pe lac cu el și nu eu!

Cam atât prietenă dragă. Aștept să-mi scrii, iar dacă nu voi primi scrisoarea ta cât mai repede, cu prima ocazie voi veni la tine și ... te bat!  

 Ai grijă de tine scumpo,

Ire.”

și mama a fost încântată când a aflat de scrisoare ... știa  foarte bine cât timp petreceam cu ea și cu Dan în copilărie…Mi-a sugerat să îi vizitez săptămâna viitoare.

 

●●●●●●●●●●●●●●

 2/23/2009

 În tren nu sunt atât de multe persoane pe cât mă așteptam, dar este în regulă.... urăsc aglomerația, în special când am de străbătut un drum destul de lung, obositor ... îmi place să fie liniște atunci când îmi mai îndrept privirea spre fereastră.

    Mai am deja jumătate de drum de parcurs, asta ar veni cam echivalentul a trei ore ... Adineaori a trecut  prin vagonul meu un grup de persoane, care cred că făceau parte din așa zisa “înaltă societate” .... Dar poate că ele își expun viața perfectă, pentru a fi admirați de noi... sau nu ... de noi de cei din jurul lor.. și cine știe?! Poate că au mai multe probleme ca noi ... poate că femeile acelea cu mutre destul de acre au experimentat iubirea, dar trecând și printr-o despărțire dureroasă... și din cauza asta sunt ... așa? Sau nu ... sau poate că aparențele înșeală...De ce dispariția iubirii nu mai reflectă nimic ?! De ce așa ?

Și ascultând ritmul roților de tren.... privind în dreapta mea cum apune soarele, mă gândesc oare... viața noastră nu e ca o simplă călătorie cu trenul la sfârșitul căruia apune soarele.... într-o tentă mai violet sau nu? .... la ce s-or gândi acele persoane când .... nu știu dacă vor apuca și apusul de mâine? Lăsăm de prea multe ori lucrurile mărunte să ne distragă atenția de la ceea ce ar trebui să ne facă fericiți, dar cu toate că toți știm asta... puțini dintre noi reușesc să ignore acele amănunte....Iar uneori trăim așteptând ca lucrul dorit de noi să se întâmple fără să facem nimic.

......

     Și uite cât e ceasul ! În 15 minute ajung în gară. Ar trebui să îl sun sau ... îi voi face o surpriză....

    Ce urât e când toată lumea se îmbulzește afară ... de parcă ar fugi de câini înfometați care se leagă de tine pe stradă fară să le fi făcut nimic, te aleargă doar pentru simplul fapt că îți simt frica... Dar ce frică să simtă oamenii ăștia când au călătorit în siguranță atât de comfortabil... Poate teama de a nu pierde nici-o clipă în plus, poate  le e teamă ca cei ce-i așteaptă să nu fi plecat ... sau poate vor doar să traiasca clipa, momentele să nu le fie irosite...

.....

-          Da?

-          Unde ești ? Spune-mi doar unde ești .

-          Bine, fie ca tine . Ne vedem în 10 minute jos în parc... și să fii pregatită pentru...

-          Cum zici tu!

 

 ......

  Are aceeași privire când e îmbufnat, de parcă ar izbucni în plâns în  următoarele 20 de secunde sau mai degrabă mi-ar da o bătaie zdravană. E  același ca întotdeauna, nu s-a schimbat deloc în decursul a doi ani. Cu toate că majoritatea persoanelor pe care le cunosc... își schimbă comportamentul după sezon .... ca să se poata adapta celorlați. Dar el? el pentru ce ...pentru cine a rămas același Dan ? Și ce explicație îi voi da ?

-Aici erai .. măi...! dar ai mai crescut ceva! Unde ai fost tot timpul ăsta ... ai niște explicații de da..

-Taci! Taci!.... de ce brațele lui sunt așa de calde. Urăsc momentele în care mă emoționez prea repede, dacă nu mă abțin va începe să râdă....

Tremurau toate încheieturile mele, iar picioarele mai aveau puțin și se prăbușeau... ce se intamplă cu mine?... Era ceva cunoscut, arhi cunoscut dar când? Nu puteam să-mi reamintesc vreun moment când am mai simțit așa. Fericire, speranță? Liniște? Kar...ma ...? Dar de ce Dan ... și cum de s-a ajuns aici? De ce niște vise mărunte, construite și adunate de-a lungul timpului pot deveni realitate. Realitate, ce fel de realitate? Ce-i realitatea? De ce, Dan ? Ce se va întampla pe urmă… dupa ce îmi va da drumul? Și sentimentele lui pentru mine? de fapt nu mi-a vorbit niciodată despre asta. Doamne dacă voi cadea, ce va crede oare și de ce îmi bate inima așa repede?

 - Dan dă-mi ....drumul...

- Nu... încă.

La urma urmei de ce l-am îmbrățișat? probabil doar pentru simplul fapt că îi era dor de mine, bineînțeles! Asta era, momentele cand eram mici și ... i-au lipsit.

 -Mi-a placut asta. Mi-e dor de tine. Dar să știi că incă sunt suparat. Nu m-ai mai sunat, nu mi-ai scris, n-am mai știut nimic de tine. Iar Irene ... doar  de vreo doua- trei ori ne-am mai întâlnit. În rest s-a răcit relația dintre mine și ea. Și știi că tu mă înțelegeai...ascultai, ție îți povesteam toate problemele și mă ajutai, ... da...  Ea era pe acolo și întotdeauna am ținut la ea, în felul meu. Dar... ea, era mai distrată, știi ... știi că tu mă înțelegi cel mai bine. De ce a trebuit să fugi ... să dispari ...așa?

   Are o licărire stranie în ochi, cred că era fumat. Iar acum nu vreau să curgă lacrimi din ochii lui ... nu vreau să ... il mai vad așa  ... are tot dreptul să ... fumeze?!

De ce a trebuit să mă gândesc la faptul că a fost mai bine așa? Poate că trebuia să vorbesc cu el înainte. Nu m-a rănit niciodată iar eu ...

- Dan de ce faci asta ? Dan te rog… iartă-mă. Am crezut că… am crezut … că e mai bine așa…Gândindu-mă că ai putea să suferi mai mult, am decis să nu ....

Mergem la un suc ?

De ce nu l-am vazut niciodată din postura asta... de ce... unde am fost tot timpul ăsta când (el de fapt creștea iarbă în ghiveci) a fost lângă mine iar eu eram cu gândul la cai verzi în pereți mov....Și numele lui l-am scris atunci la Irene? Nu ... e Dan, băiatul căruia îi povesteam orice, prietenul meu cel mai bun.

- Și ?… mai povestește-mi despre tine… despre ai tăi, și ei fumeaza?… ce mai fac? Ai auzit că părinții Irenei au divorțat?

- Am auzit, dar e cel mai bine așa. Ai mei sunt bine ... Comunicăm mai mult. Împărțim profitul egal. E  și  mai frumos  când mai are tata  puțin timp la dispoziție să mă conducă până la școală cu mașina ... Drumul până acolo e lung, dar e ok. Despre colegi însă nu prea am ce să îți povestesc. Mă știi doar, the odd one out. E rândul tău -  Ce ai mai făcut?

 De... ce ... se ....uită....așa ..... la .....mine?

- Ai face orice?

Dan incă avea ochii roșii, scoase fumul printre buze. Mirosea ciudat. Se uita ciudat. Se comporta ciudat.  

- Poftim? În ce sens .. adică.. la ce te referi ...Dan?

- 0rice ca să îți atingi scopul, orice atunci când vrei cu adevărat ceva, orice ca să scapi din monotonia asta care te apasă, ca și când ai fi închis într-o cușcă, orice ca să ajungi acolo, orice ca să înțelegi, orice pentru a găsi adevarul … Mă rog, dar nu știu la cine. Sau mai bine spus ...la ce? Nu înțeleg de ce întotdeauna trebuie să îții confirme cineva ceea ce știi deja. Uite ce. Atunci când vorbim noi doi, te rog nu mai repeta totul doar ca să îți confirmi tu. E foarte enervant. Dacă ai înțeles e foarte bine ... că faci tu pe proasta  nu e problema mea. Și stiu că înțelegi, că dacă nu, înseamnă că m-am înșelat. Și totuși,suntem oameni nu?

L-aș fi întrebat dacă cunoaște senzația aia când știi că se întamplă un anumit lucru și ai face orice ca să îl oprești, iar în același timp să lași totul să decurgă de la sine doar ca să vezi cum se termină?

Dan, tot cu ochii roșii continuă ....

- Simți uneori că vrei să fii mai bun pentru cei din jur și să nu ceri nimic în schimb? Când te dăruiești întru totul unei singure persoane iar ceea ce primești în schimb nu e pe măsura așteptărilor tale? Cunoști sentimentul acela când nu vrei să mai auzi de acea persoană, dar cât de mult îți dorești să auzi iar vocea aceea, miere turnată peste tunet. Pentru că în subconștientul tău iubești. Și pentru că iubești normal că vrei cu atâta ardoare să o privești în ochi ... Doar atât ar fi suficient. În acel moment concret. Cunoști momentele în care ești rănit și simți că nu te mai poți ridica ... no matter what calamity strucked. Dar totuși SPERI pentru că mereu ai crezut în imposibil. Și chiar dacĂ ce se întâmplă ți se pare un mister... Mister care poate fi atât de periculos și sublim. Ce chestie ! Vezi tu, Saya ... Atunci când îți definești o persoană ca un mister, în momentul ăla te programezi într-un fel să ți-l dezvălui. Misterul, da! Înseamnă că ceva ce este ascuns trebuie dezvăluit. Bineînțeles, dacă îți pasă îndeajuns. Dacă îții pasă îndeajuns, ca și în cazul cu fulgii de nea. Hai să îți explic. Ninge. Ninge cu fulgi mari și albi... și RECI!

De ce țipă??

Normal... e iarnă și e ger, ger!  Sufletul închis în ger... Da. Ei bine,  fulgii ăștia au toți o structură unică, și totuși toți se aseamană când privești de departe. E totul alb. Deci nu prea îi distingi. Dar atunci cand îți pasă atat de mult încât vrei să descoperi structura acelui element care face parte din acest imens WHITE NOISE. Acolo se intamplă magia. Mă rog. N-ar trebui să mă mai rog atât că nu am nici un răspuns. Dar mergi mai departe singur, prin autosugestie... chiar dacă în toată perioada ai avut momente în care nu te interesa de nimic și de nimeni, iar camera ta arăta mai rău ca dughenele de la periferie

- Mmmm?  Dane ești bine?

Știam că era ceva în neregulă cu el ... dar până acum nu l-am auzit niciodată vorbind lucruri de genul.

- Măi, tu de ce îmi spui toate astea? Nu cred că am trăit acele momente exact cum le-ai descris tu acum. Nu înțeleg unde vrei să ajungi. Cred ca ești puțin alterat. Te-ai prăjit?

-Uite că am ajuns. Fac cinste!

-Uite, înțeleg că ești furios, dar hai să discutăm despre asta altădată. Ia spune-mi cum stai cu situația la școală? Măi Dane! Mai ești aici?

-Suc, cafea? capuccino? Vrei să îți iau și ceva dulce? Poate o înghețată că e vară...să mai pui câteva calorii pe tine, așa că m-ai supărat.

Încet încep să mă apropii de momentele de care mi-ai vorbit mai devreme... Acum chiar vrei să trec și eu prin asta?

- Măi Dan, ce se întâmplă cu tine?

- Hai termină. Înveselește-te... Glumesc și eu cu tine, sau ești botanistă și eu nu știam?

Botanistă? Pe asta de când o are?

- Măi, acum cred că ai fi bun să lucrezi ca actor. Te descurci destul de bine.  Ești sigur că e totul în regulă?

-Iar incepi? Haide bea, poate așa te mai răcorești! În legătură cu întrebările, vreau să îți fac cunoștință cu cineva

POFTIM? CINEVA. Asta mai lipsea. Mai ales când ești așa simpatic cu ochii tăi roșii cu tot.

-O persoană tare simpatică pe care am cunoscut-o de curând, cred că acum 2 săptămâni. Trebuia să plec din oraș la o rudă, ai mei au vrut să mă duc singur, aveau să trimită urgent un colet și ei nu au încredere în poștă, plus că s-au gândit că mi-ar plăcea să stau un timp pe acolo.

Ni se spune că de fapt noi iubim cu mintea, că suntem oameni raționali și se găsesc o mulțime de explicații referitoare la acțiunile involuntare pe care le facem. E logic ca ritmul inimii să fie mai rapid, logic e și ca acum să simt durere. Încă nu mi-a confirmat că este o ea sau un el - "o persoană tare simpatică". Simpatică, auzi la el.

- Simpatic ești tu când fumezi. Așa, spune mai departe.

- Am luat autocarul spre localitatea unde stăteau respectivii și ca de obicei am stat lângă geam, scaunele erau foarte apropiate unul de celalalt. Bineînțeles că m-am enervat la inceput și îi uram pe ai mei în momentul ăla, ei se simțeau foarte bine în vacanță iar eu trebuia să mă înghesui pe lângă un ciudat sau o bătrânică mirosind a naftalină.

- Nu-mi spune! Ți-a fost sortit sorocul eh?

- Termină Saya. S-au urcat și ceilalți, aveam de mers în jur de 4 ore. Îmi așteptam sentința și mă uitam la ceilalți, aveau pe cineva lângă ei, mai glumind mai discutând. Îi invidiam până și pe bătrânei.  Și ghicește, când să plecăm ....   Ah, uite-o! Ți-o prezint pe

- Bună, îmi pare bine. Eliza!

Normal că îți pare bine. Oare tu l-ai adus în starea asta?

 ___________________________________________

-  Inima ta e de gheață, spuneai? Dar urletul meu mut e înghesuit în cușcă.

 - Ar putea foarte bine să ți se spună Callisto. Știi? Ca satelitul lui Jupiter. De departe se vede pur Și simplu cum strălucește. Bits of light. But what is that light? De fapt sunt cratere. Cratere... se spune că în sistemul nostru solar Callisto este cea mai afectată din cauza meteoriților și astfel impactul creat e major. Ei bine peste craterele astea se formeaza gheață. Frosted ice over craters. Iar apoi de la Soare lumina se reflectă peste gheață. And the light is reflected by the ice in the craters. Așa se văd sclipirile de aici. Înțelegi? Callisto... Ești Callisto a mea. Așa o să-ți spun de acum, sau cel puțin așa mi te traduc eu.

 - Oricum contează ceea ce se întamplă de acum încolo. Asta trebuie. Asta trebuie să conteze și să las în pace trecutul. Dar dacă ar fi atât de simplu. Traumele nu se vindecă, nu te poți vindeca de ele. Rămân acolo. Ca un crater cum spuneai. Cel mult poți învăța să le controlezi și atât. The Talkin Therapy. Ai auzit de ea?

 

 

A Smile from the East - 2016

 

I couldn't even grasp the fact that time had passed by so quickly and now the damned blank paper was staring at me. I wanted to go back to my dreams and forget about the exam. Studying for weeks made solitude a kind companion in the empty apartment. The silence broke when the secretary had announced that only two hours were left to finish our topics. The fact that we had to stay there without a break for four long hours was tiresome nonetheless.

The blankness of the page scared me. Why do people say then, that when confronted with an empty space, a man feels the need to fill it? I could not write, neither for a commission, nor when faced with a deadline. But it was critical now. The vast wall between my insecurities and  knowledge seemed impenetrable. The clock ticked and my classmates' pens danced uncontrollably on the sheets of paper. Sweat covered my forehead and my palms drowned the napkin I was holding between my fingers.

This is the final step and after four hours I would be free. I put the black pen, the one mom gave me when I was fifteen, on the paper. To my surprise, the first questions could easily be solved in ten minutes.

I raised my head and noticed the supervising professor using earphones while surveying the amphitheater full of nervous students. A flutter inside my chest broke the stillness which usually trapped me in my own bubble. Without realizing, I found myself humming.  Six months ago, Daren sent me one of the most beautiful things a woman could dream of receiving in her twenties. However, before finding out what it was, I had felt sick for days, lonely and drowning in my anxiety because he completely cut me off. After all, I lived alone in the two bedroom apartment my parents helped me rent, and he was the one who would brighten up my nights.

Word by word my pulse was racing as I read his messages."I am going to tell you something now. I know it's upsetting and uneasy but you have to understand. What I am about to do is not what it seems, and in the end you will rejoice."

"What are you talking about?" I typed as fast as I could.

"I am going to disappear for a while and you will have to get by on your own. Be good and take care, don't get upset because I am doing this only for you. And I need to miss you. I hope you understand." These where the last words he wrote. 

Daren Branwen has been taking piano lessons since he was eight. His parents were divorced and he lived with his mother most of the time. Later in life he would approach his father only when he had a problem with his university loan.

"My family does not understand me as well as you, seeing me for what I really am" he would often write when we used to chat during the weekends.

What stood out about him is that he had a refined taste in music as well as great hunting skills. He was acquainted with hunting, ever since his mother had gifted him a crossbow. In 2008 Daren was offered a summer job at a fancy seafood restaurant in the city. From 8 to 11 at night he had to play the piano in the background. It was there when we first spoke to each other. He zeroed in on me, sensing my vulnerability.

Awoken from my daydream, I realized that only one hour remained and there were still two more points to be approached. The last was a cardiology question. Someone comes to an emergency room with a cardiac arrest. What is the first medication that should be given to the patient, but which is not contraindicated with antiplates? I think I would give him intravenous nitroglycerine.

 

After the exam they asked me to go out with them for a drink. "I am not going with you for coffee now. Sorry. I need to get home." I could never be like them and it was not useful to try and  please them, even though solitude was eating at me from the inside.

"But Zeynab, you have to loosen up a bit girl. You know that nobody would say anything to your cousin if you came with us once in a while. It's not like you don't make your own choices, it's your life after all,” Celina used to say. She was closer to me than the other girls at university.

I couldn't care less about what Rashad would say to my parents. If he saw me going out with guys or clubbing, or even if I wore something that back home would be looked upon with prejudice.

About my cousin’s mindfulness of me, this was only an excuse I told the girls from my group whenever I wanted to avoid them. Besides, Rashad himself felt free to do as he pleased and enjoy the liberties of England.

 

Three weeks later I found myself in a cafe with my colleagues. They were all drinking, celebrating their BA degree with flying colors. Rashad didn't come today, although he'd wanted to. Although I had asked him to. At least I would not feel so detached if he was here. Even when I am not wearing hijab, people would still sense that I don't belong. The reason he gave me is that he wouldn't stay in a place where there were only women. He wouldn't feel manly enough, because "you know, girls' discussions are not interesting".

I went to the bar and ordered another espresso. The girl behind kept staring at me. Her eyes piercing measuring me from head to toe. I guess I reminded her of an acquaintance or something because it was more than a casual interest that gave her away. My accent was alright and I wore a mint sleeveless cocktail dress. I guess this didn't count as much as I thought. It's the westerner's fascination with us .... Surprisingly, when I got back to my seat she smiled at me. The girl had long black hair, it looked healthy and strong despite the white highlights on the left side. It reached her waist and fluttered marvelously against her body. There was something strange about her beauty and the way she carried herself.

I sat down and observed the young lady in all her wonder, till I noticed that only thirty minutes later Celina convinced all others to have some booze and live it up. She was the daredevil in our class. As usual, I couldn't say no to them because they would start again with the cultural barriers and how oppressed Muslim women are. 

"Try some, Zeynab. It's not as heavy as normal beer and besides, it's apple cider. Don't worry if you feel a bit lightheaded we're going to take you home safely". Of course she would offer me something alcoholic. Not once, in my few attempts to go out with them for a drink, did she order coffee, lemonade or juice.

"Sure, thanks".

After they all finished their drinks, Celina volunteered to share a cab and get me home. Many times had she offered to give me a ride, but the reason was that she wanted to see my cousin. Celina had taken an interest in Rashad Salem since he introduced me to the group for my year of study.

I refused and went alone.

 

I didn't go home anyway. I had to visit Darren because he wouldn't stop messaging me with threats about releasing some photographs of us when we were together. He wanted me to go to his place and talk like adults about responsibilities and such.

"Hi Daren..."

He welcomed me with hugs and opened the door with a red rose in his hand. He had been waiting for me on his porch, outside. He knew how to mess with girls minds, Daren was so versed in this no doubt. "Hey sweetheart!"

We were in his kitchen, drinking the coffee I had bought on my way there when he opened the discussion.

"Zeynab listen to me. You're just one person, fighting against the odds of an entire nation and the objections of all your sand-monkeys."

"No Darren. I was just an object for you to manipulate and destroy without any remorse. You hunt women like they are sexual trophies for you to hang on your long list."

His anger took over him and lashed out.

"Is that how your love for me speaks now? I see." He grabbed my waist and pushed his lips towards mine, uncontrollably, biting them. He stroked my cheek one moment and in the next I found myself choked and pressed against the wall. "You are going to get rid of this problem as soon as possible otherwise I am going to release some really interesting photos of you for your towelhead cousin to jack off at."

"Please let me go or I am going to call the police."

"You're too coward to do that. You are too coward to tell your raghead father about the child you're carrying now. This is why, my darling, you fucking have to abort it. I ain't gonna raise no camel jockey."

He held my wrist so tight I was left with a bruise. In the beginning he was so calm ... Whenever I spoke to him it felt so strange because he seemed to barely draw a breath in an hour. To be honest, his dark character attracted me too, but I had no idea he would become this creature.

"Alright, alright. You are very rational Darren, you're right. I am going to a clinic next Monday. I can't explain this pregnancy to my parents and..."

"You see my point Zay? Sweetheart?” The smile on his lips did not match the fear that he pointlessly tried to hide in his eyes.

I stayed few hours more with him, ending up in bed again.

Trying to be as silent as I could, I grabbed my clothes and ran out the door.

I don't even know how I got home. Walking with a bleeding heart, coming to terms with the decision I made few days ago, I took a few steps and found myself on the roof, it was midnight. The sky full of stars, shimmering the way his eyes did, full of wonder.

It was a real world out there that I had to face it. Laying down on my back, I decided that I would never go back to whom I had been.

The silence was so dark, it was the right moment to get lost in the song he had composed for me as a gift for my 24th birthday. He named it "A Smile from the East" and said that all the notes are the expression of how he felt for me. It was a beautiful pain however. I was relieved now that it was over, but at the same time my soul was divided into million shards.

Whether it was today or tomorrow, nothing would change my mind. I was at war with the winter that was about to come from the desert. But it would not move me one bit. This love, even broken as it was, gave me the power to shine as a flame inside the darkness my world. 

The warm sunrays woke me up in the morning. I hadn't realized when I had fallen asleep and the cold breeze was like an ointment for my still-bleeding wounds.

 

Hours later that day my cousin came by.

"What is his name?" Rashad's anger flushed upon his cheeks and the white of his eyes was stained with bloody veins. He had been drinking again. I was still anxious myself from the previous night.

"I ended the relationship." I said trying to sound as calm as I could, although I felt like a fishbone was stuck in my throat.

He sat down on the couch we had bought together in my first days here and pulled a cigarette out of his pocket.

"I don't want to do this to you Zeynab, and I don't want to be held responsible for your negligence." He puffed the smoke toward the ceiling and took a sip from the black tea I had prepared for him.

"You're wasting your time assuming I'm the same as you. Some are stronger than others, and I'm ready to face the consequences of my choice. I don't need a special reason or someone to back me up when baba will ask me about it. I know it sounds crazy but sometimes I think I'm not the only one who believes women have a say in who they want to be with and when." However, it didn't matter anymore.

Couple of months ago I saw the cracks in Daren's mask of sanity and in the fantasy love he offered me on a plate. He had been involved in another affair. He was wooing two women at the same time. No wonder Mr. Branwen was always busy and leaving inexplicably for unaccounted periods of times whenever I needed him.

I had to call for an restraining order because he wouldn't stop keeping tabs on me and periodically circling around me everywhere I went, like a  vulture waiting to feast on its soon-to-be dead meal.

Rashad looked at me disappointed and clenched his fist. He came up to me and grabbed my shoulders. "Do me a favor and go to sleep. We'll talk about it tomorrow. This isn't why we came here, and your father will know about your affair soon. Your mother said from the beginning that it wasn't a good idea for you to come and study here. You shouldn't have ever been allowed to live by yourself in a foreign country."

And then my cousin started to bring up all the examples of how women can easily be seen as whores. And about the pride of hiding your own body and revealing it only for the eyes of a husband. And the reasons unmarried girls should not be talking or going out with other men besides the family.

"Rashad habibi, we both know you don't believe that as much as our society does. I admit I've made a terrible mistake. But even so, do you think you're on the safe side because you are a man?"

He sat down again and pulled the ashtray closer to him. Putting his left hand to his  temple, my cousin lowered his gaze and lit another cigarette. But I continued my speech anyway.

"You are talking about marriage Rashad. But let me ask you how does this business, I can't call it otherwise, sound to you when there is a dowry that must be payed, and it's a shit load of money. Honestly, you can't be serious. There's another way, a different path, not necessarily wrong, an alternative that I know appeals to you even if you don't want to admit."

He finished his cigarette and stormed through the door slamming it in my face.

After five minutes he came back with a bottle of cognac. "I had no idea you were capable of this Zezee! You betrayed your parent's honor and they will have to face the gossip of everyone back home! Well, at least you are safe now. You should have told me before calling the police, but this is fine too." He poured a glass and looked away, avoiding my eyes because he knew it's  haram and back home they would repudiate him for this.

"Let me be clear Rashad, I've no doubt that you lash out at me like this because you have been wearing this responsibility on your shoulders. And I'm aware that sometimes I'm nothing more than a burden for you. Our folks at home look up to you, and ask you to take care of me. It's up to you to prove to them that their investment in both of us is fruitful. You're going to be an excellent surgeon. But ...."

He put his coup down and stood up to hug me. "We are both going to be good surgeons. Now that this is over. But Zeezee, you embarked on this path without thinking that there is no mercy where you come from, neither in the people nor in the land."

He wouldn't cry in front of anyone. This is what they teach men back home, a real man mustn't cry. Young boys grow up being taught this way.

"But I see it in you Rashad, in your eyes and the way you look out for me, even though you claim to boss me around only out of duty. "

 

            The bell rang.

            I had a hunch that she planned to come over today. It was while we were laying down on the balcony smoking, that somehow I heard her low voice. This peculiar thing had happened before, especially about Daren whenever he was few streets away or a few minutes before calling me.

Rashad went to open the door after silently questioning me with his eyes. I shook my head in disagreement and put a blouse on.

Celina seemed relieved that she saw him there.

"You forgetful girl, where's your head? I hope not in the clouds," she giggled. "You left your jacket in the back of my car and I thought you might need it, it looks stormy enough, don't you think?" She waited for us to invite her in with a dumb smile on her face.

"Hello Celie, come in", Rashad said showing her the living room.

I went to the kitchen to put more coal on the stove for my unexpected guest. When I returned to them, I've noticed that Celina's laughter was full of hope. Her emotions were so raw that they reminded me of my utopian moments with Daren.

We sat down on the balcony smoking together, but I was mostly idle. He talked about future possibilities for medical residency, and Celina shared too. Rashad look happy having her there, distracting his mind.

It was one AM, the silence surrounded the three of us, each lost in our thoughts, when Celina stood up and leaned against the handrail.

"It is good to be home, but I enjoy it a lot when I am away. I am really happy in England. There aren't so many restrictions, and it feels like I'm in charge of my life. Being home means you have to go by rules. I had to get back by a certain time, couldn't spend nights out, and I was always bound to tell my folks where I was going and when I would be back. However, it all depends on the person. My brother, Rizwan likes it more with his family back home in Romania. But I feel a little different about it all.

Because you miss your birthplace sometimes, you have be mindful of one thing when you are far. Especially when you are low. I miss my bike when I get depressed and discouraged, I'm still longing for the view of the beach and the sea from Constanta. I've got a different bike now and I have the ocean here, but you see... England has a different feel for simple things. At home, I reveled in the landscape of hills and the mountains up in the north, besides the climate was totally different. And nonetheless, there were familiar faces around me.

I get pessimistic sometimes, and the job here is a major reason, salary problems... All other issues revolve around this. No salary means no rent ... and no food. Besides there are other expenses which you have to pay attention to, like the tuition for college. Sometimes I can control the budget and the expenses for my meals, but I can't say the same for paying my landlord. They couldn't even care less if you've got no salary. "Pay or leave the room next month. Adjust your deposit and move". Man, it used to give me a lot of headaches and I felt at my lowest.

Then back to our discussion about homeland, at least no one would do that at home, not my parents at least.

However, need taught me some management skills, and step by step I learned how to budget up to three months. I needed to have a backup. But all in all, I enjoy England. The pubs, malls, the nights out with the guys  and  going everywhere with my friends.

My freedom.

Birmingham is a good place with lots of lovely people and no discrimination of color, cast or religion. They take you as you are, but back home religion is still important when it comes to one's identity."

 

I never knew she had job here, or a brother back home. Rashad seemed a bit impressed, listening to her talking about such serious matters.

From time to time I would excuse myself to bring them tea or sweets only to allow them and myself to be alone for some moments. She stayed till three o'clock in the morning.

Afterwards he left to drive Celina back home, I figured that I no longer own a sky without stars. The first was named after him. Rashad wiped the dust off my parent's knife only to bury it deep in the ground. He wasn't going to tell baba about this, but only reacted this way because he knew Daren Branwen was a psychopath and I was too blind to see it.

Minute by minute the light was dimming and it started to rain. On the horizon I saw my heavens fading away. I will be alright, however my heart will, from now on, be captured inside bars.

Who.?

She walked through the forest. It was a cold autumn day. Touched the frozen trunks, her dress caressing the fallen leaves, slowly crackling under her feet. As the chilling wind was gently whipping her face, a single tear falls down her cheek, only to be whipped away by the erratic dance of her hair. 

She smiled and took a few more steps until the end of the cliff. The sea below shifted angrily its waves, hitting them on the dark solid rocks and black sand. Ebb and flow, ebb and flow... a rhythmic dance of the water soothing the weight of this world. High winds embracing her. 

Hands lifted in the air, goose bumps. 

"Jump, jump." " Breathe in, breathe out." " Close your eyes now. You can feel it within."

The sun, the leaves, the trees, and the sea. All the particles without, they are in your bones, your blood, your cells... nebulas in the eyes. She smiled... the shoes she was holding in her hand dropped on the hard ground. Stood with the back at a tree and she slowly collapsed, knees bent, head inclined on her shoulders. Searched the horizon and fixed the tying break of the sea with the sky. Cold blue... cold gray, her bones, as if disintegrating, disappearing, all her skin cold, she started shivering. 

She heard the soft rustling of the leaves as a familiar figure slowly sat down next to her without saying a single word. He smiled at her as he laid his coat on her bare shoulders, then turned toward the edge of the cliff. 

"If that's what you want to do, we're doing it together ... I told you I'll follow you wherever you decide to go... but when I said it I was hoping the ride would be a bit longer ..."

They'd been friends since for as long as they could both remember. She took her back from the tree she was leaning on and pushed it against his own. They both sat there for a few seconds, with the waves of the sea and the wind in the leaves, keeping them company, then he continued:

"You, know, you're gonna catch a cold.. you're like a baby, I always have to take care of you!"

She let out a sigh as her blue eyes met the clouds above them. 

Failed - 2017/2018?

 I used to think in lines 

That were irregular in the rhyme 

I used to search and ask for advice

But found instead a source forbidden.  

I used to think in rhymes

That were irregular in the lines 

I used to think nothing can ruin

Hope and determination for a virtual bedouin. 

But everything collapsed when I reali

Our binary system stars, Al-Ghoul, collapsed... 

When you labelled my .... ?

[utterly unremarkable.]

I used to feel these thoughts 

That were irregular most nights .... wtf

I used to ... give gaze at Algol in the star pimpled sky. 

(Zelazny man, you.... )

Can be cruel ... - 2021

I am not barren, 

Mother Earth has birthed me in a time, in a place of sorrow. 

Reality kicks you in, pulls you out, you float away. 

No word keeps colliding.

And  dreams were shattered, lies were told. 

Kingdoms broketh as foretold. 

She was no princess, 

She was no queen, 

Their queer alliance just made her scream. 

And then you left 

My soul bereft, wept

You turned away, emotions swept

Under the rug, you....

Ran away. I fell apart. 

Hello, as always - 2020

It's cold, it's freezing, these walls are teasing

me, legs shivering, it's falling now, please be 

close to me in spirit and in matter both,

Waiting for the moment when you'll fear not

the past, no more, but soar away on high ... 

Planes and buildings, fly away soul, don't cry 

There I will wait

warm. For you and melt ...

The icebergs of our egoes, love don't fret

I'm here now, I'm here to stay. 

I misread you dearly, don't go astray. 

Swinging door - AUG 2022

 

You pushed me back and forth

While the stars in the sky were cold and distant

Can’t reach you, entrapped in the wind’s whistle

With eyes of an impenetrable dark

We hunt in the snow’s wide gap

Souls long forgotten, identities shatter

From matter to matter.

 

Stand up soldier, lead your victories sky-high and holla

Like wolves’ in the night deep

Don’t weep and sink, don’t falter, strip

Yourself of the past, and make

Use of your life, every moment last.

Persephone Part One - JUL 2022

 And dreams were haunted by abduction

The netherworld has stolen me.

My soul in pieces, I’ve lost control of me.

Of you, my life, I’d wish to free.

 

Forget of rape, forget the time

My hands imprisoned, metal chains

Clung down to my ankles,

While the church bell rung

I wish I’d known you

Sometimes before, before I went on,

Up to Hell’s door.

Their dogs have caught me,

Cerberus barked, scared I kept running,

Hoped to depart

From the hell that’s my home,

I wish it’d be different …

Stairway to heaven, Hecate’s promise withered .

Now in the limbo, I keep getting lost.

Hunting, hungry what I have lost.

Have you deciphered? What would it be?

I’m taking my life back,

And the hope stolen by thee.

Dreams of a blue horizon - June 2022

 

The night dawned, the sky was still

Stars were singing to your will

And soon I felt the wind against

My cheek as you kissed my hand.

Why is the rum gone? - 14.02.2022

 Let's be 

A moving sea

Beyond our shores

A reverie 

Playful with waves

Touched by the sun

Steal pirates' rum

Get drunk with the moon

And bloom darling doom

Enchanted by chaos

Doth my heart moves

Keep your eyes open

When I make a move

I coil you shiver

Touch-starved I wither

Come back, please find me

Water me, have me. 

Run me like a river - 29.10.2021

 I'll ask you to my funeral 

Ye who long proclaimed to love

Like no other and forever though 

In vain was thus thy promise

When I took you to the sky 

Lured by all the other verses

Of the lovers long gone by.

You packed your love, withdrew apart

Rivers of tears, pain turned my hair dark

Mechanic brain, an absent heart

I'll count my days till the last part

Forever and always, mere words in the wind

The dust will proclaim me, as I proclaim thee 

But no more of begging, pleading to see

And feel the warmth promised, blanket of reverie.

Blow a wish - 27.10.2021

I lost my father to the sky, to the unknown

Worlds of souls gone-by, still I mourn

In grief, despair I sought a ray of hope

There's none to find. Every one's cruel

Every one's blind. I feel lost, father ...

I have no shield no more, I falter

When they look me in the eye

Crossing boundaries, white lies...

I have a death wish, I want to go

Tear the fabric apart, lay low

Under ground to my roots

To the soil, in the winds

Come take me fire, thrown into the sea

My ashes to dust, still I beg thee

My mind to spare, peace given, glee, 

Throw the dagger deeper still...

Pick up the quill, mix my ashes 

With black ink as the lightning flashes, 

Write poems with me and stories

Sir, tell the world of the glories, 

The lore and of victories we had above

Eons ago, with the stars we were born 

Fighting darkness with photons alone 

Energy amass in bodies of cosmic delight

Do not give in to fright, I have not left

This earth just yet, I will still haunt you

Everywhere that we went. 

Eternal Return - 18.08.2021

It was not enough, not warmth, nor joy;

Not enough for a four year old 

To escape from the gift of Troy

No time to run, as past foretold

Disguised under knowledge

Her innocence sold

For a moment of learning, garbage

Smells like a beautiful rose in a bed 

Of silk, every flashback returned red

Blood fills the sheets and she dreads

Still the touch of a promised heaven 

Of peace and safety, instead he spreads

Little legs, but she pleading, begging

For help and protection, the devil

Instead wished her for itself

For the unknown strains of destiny 

Foretell perpetual vortex and compel

The little girl to hide until her feet bled,

Until her shout cried for someone to hear,

A pleading to stop the time for a while, 

So here, abandoned again, breathlessly 

I fear, I scream in pain for you hurt her 

Carefully this time, the same words

Knives alike move in a blur to scratch

Records in the book of life, alone in world 

I'd rather detach from a heartbeat 

And sing lullabies for the little one

To fall asleep to, in a clean sheet.

Să trăiești

 Încă un an, încă un vis cu nestemate țesut,

Pierdut iar, îmi fug ochii peste apusul mut

Culorile fără tine nu mai vorbesc, pictează reci

Răsărituri de soare, departe înghețat le petreci

Și te-ntristezi când vezi că toți judecă fără oglindă

Aceeași poveste, încă trei ore peste cortină

Mai bine ceri o morfină, închizi ochii respiri

Încă o zi, încă o vină, cât o s-o mai țină?

Dar conștiința nu doarme, sămânța divină răsare

În tine din nou, cu fiecare vis visat, coșmar uitat

În război cu ego-ul ai câștigat, ridică-ți capul plecat.

Privește norii din ochiul furtunii și aprinde zorii 

Ridică focurile sacre, dezgleagă-ți mâinile tandre

Și repară ființa primară, copilul de odinioară

Ascultă-l, lasă-l liber să fie iubit, și-l voi fi călăuzit

Cu lumini arzând în stele, și cascadele să-i spele

Patimile, nevinovat de cuminte a scris paginile

Unui alt veac de singurătate într-o minte bruscată

De convenții, o viață pretinsă într-o cruciadă,

Dar scopul e al tău? Închină paharul, hai uită de greu

Din cenușă răsari, așa cum te știu, nu cum vrei să pari. 

Și în loc de sfârșit, amintește-ți cât ai râvnit 

Perpetuu, mereu aievea să întâlnești 

Ceea ce ai nevoie să continui să trăiești 

Căci întunericul tot din lumină apare

Iar de ascuns, karma nu lasă loc de iertare

Doar dacă, de tine îți amintești, și te înalți

Așa cum te-am învățat să te descalți 

Înainte de a păși pe iarbă, ființă dragă,

Să te îndrepți spre tine, spre monadele eterne 

În tihnă, bucură-te de tine, fi regele 

Palatului tău, și trăiește 

Atâta timp cât universul îți zâmbește. 

Ușor ... - 19.07.2020

 Așa rău s-a supărat cerul de dorul tău ?

În singuratate nu ești unul, ai soarele greu

Cu raze calde în ochi, cu fulgerul am plecat

În nori, deasupra lor să cântăm tunetul încruntat

Stropi de durere în ploaia rece reîncarnați

Vor stinge în timp dezamăgirea când dezbrăcați

De iluzii și lanturi false vom fi, împreunați mai vii

Decât furtunile pe mare, să fim din nou copii

Râzând de luna plină, alergând prin iarbă

Desculți, prinși de mână, funia cosmică ne leagă

Respiră adânc lumină dragă, frică nu-ți fie

O să fie bine oricum s-ar întampla, acum adie

Vântul cu tristețea ta, dar vom visa mai colorat

De acum, hai liniștește cerul, noi vom porni la drum

Pe tempo-ul ritmat, din muzica sufletelor veșnice adun

Pietre de temelii din trecut și surâsul tău cald

Vom construi acel regat, ridică-ți capul plecat

Și viața trăiește-o așa cum ești de-a pururi iubit

Dă-ți timp să simți ce sinele te-ndeamnă demult adormit

Hai, liniștește cerul, aproape de inimă te țin

Amintește-ți de tine, de sufletul divin.