Epilog?!
••••••••••••••••••
-Saya ce ai facut?... Uită-te în urmă și spune- mi
ce vezi că ai lăsat în urmă. Ai renunțat la tot ce aveai… tu care…
Domnea liniștea, dar numai glasul acestei femei mature,
cu păr carunt, se mai auzea…erau multe persoane.
Era vremea să își ia rămas bun. Ce moment... Îmbrăcată într-o rochie simplă, până la gleznă,
neagră din mătase. Mâinile descoperite. Între mâini ținea un buchet de
trandafiri, albi. Iar lângă - o orhidee. Nu îndrăzneau să discute, erau toți înghețați.
Dar pentru el, era încă acolo. Cuvintele ei
răsunau în inima lui încă. Era pierdut, absent. Nu zicea nimic, sclipiri
se iveau în ochii lui, dar totuși lacrimile nu îndrăzneau să îi acopere obrajii,
se abținea cu atâta încăpățânare să curgă încât îți dădeau impresia că timpul a
stat în loc. Totul era surd, amuțit. Privea în gol. Trebuiau să îi spună adio
pentru totdeauna. Toți au plecat dar a rămas acolo, un minut, singur. Lăsând un
trandafir alb, cum îi plăcea ei, și un bilet alături ...
••••••••••••••••••••••••••••
Era toamnă, pe jos un covor de frunze...pășeam
printre ele. Foșneau la fiecare pas și aveau o culoare aparte, iar fiecare îți
transmitea o stare de spirit. Te înveleau într-o atmosferă melancolică, să te
bucuri de aerul pe care îl respiri, și până și prezența celei mai minuscule vietăți
să o simți. Cerul era superb. Ce-i drept nu era chiar senin, iar ceea ce îl făcea
atât de majestic peste toate celelalte erau norii și culoarea lor, era senzația
începutului înainte de sfârșit. Continuam să merg înainte până ce am hotărât să
mă opresc în dreptul unei bănci. Nici acum nu știu de ce am ales-o exact pe
aceea. Priveam iar la orizontul care spunea adio unei alte zi, priveam la șoaptele
razelor de soare ce îndeamna sufletele liniștite la somn și visare, și raționamentul
și furtunile din sufletele altora la nopți albe. Era orizontul pictat parcă de Van
Gogh, dar care ale cărui culori pier odată cu întunericul care apăsa peste sufletele
noastre, sau care, dimpotrivă, elibera altele...elibera amintiri, gânduri și
vise care sunt condamnate în timpul domniei soarelui.
Apusul. Soarele
roșu ca un gref, iar cerul pictat în albaștrii... Mintea mea era limpede, sau
cel puțin așa voiam să cred. Mi-e dor de momentele petrecute cu ea, de râsul ei,
al lui, până și de respingerile pe care eram nevoit să i le arăt.
In timp ce
mă plimbam simțeam cum amintirile mă îndepartează de lumea reală și actual. Am ajuns lângă lac…dar când..?
Îmi amintesc. The box in the
attic. The dust and the seal on it and the mention: Open when I'm gone.
••••••••••••••••••••••••••••••
-“Mamă ies
afara. A trecut ceva..."
- Du-te mamă,
du-te dar ai grijă!
Cu ce sa mă
îmbrac? Tricoul negru e prea larg și parcă nu se potrivește, iar fusta asta îmi
face picioarele grase, în plus toți blugii îs purtați iar și iar. Mereu aceeași
poveste, dar începe să mă amuze. Just go with it.
-“Vezi că sunt la trei stații mai încolo cu
Dan și Irene.” Nu i-am văzut de
ceva timp și o să fie ciudat… or fi rămas aceeași, oare s-or fi schimbat?
Astăzi am
plecat pe jos, nu am mai luat autobuzul. Doar pentru două stații, în plus e
senin încă. Ce este senzația asta străină care mă încearcă ...și e atâta lume în
jur! Imi e cunoscut sentimentul într-un fel, dar totul pare atat de crud! Ce
dor de natură, de flori, de ei, de....noi ... și de mine…
Trec pe lângă
un bătrân ai cărui ochi reflectă bucuria și recunoștința pentru astrul care îi mai
încălește încă trupul adormit și îmbătrânit de timp. Pentru el fiecare zi e un dar de la Dumnezeu. Îi
pot citi bucuria în ochi, de fiecare dată, cu toate că știe că nu va deveni mai
tânăr. Oamenii de la bloc îi împrumută cărți, îl mai ajută câte un vecin, dar niciodată
nu ai să îl vezi cerând ceva. Ochii plini de speranță. Și de demnitate.
Îmi par
cunoscute aceste locuri. Și totusi ascund atâtea povești, amintiri și vise.
Uitate. Și cum ar fi? De aș cunoaște doar un sfert din infinit!
Sunt mii de
frunze pe jos, roșii, galbene-portocalii, senzația aceea de liniște și de cald
pe care o capeți toamna când trosnesc sub tălpile grăbite … urmând să se
descompună…"toate au un început și un sfârșit" iar povestea mea începe
aici…
-Irene!
E acolo! Saya?! vai cât de frumoasă s-a facut și totusi vag observi asta pentru
că pare neschimbată!
De ce ezit
să mă aproprii? Probabil că din cauză că nu ne-am mai văzut demult. Da,
probabil asta ar fi. Ce ciudat e când îți pui întrebări singur, și mai ciudat e
când îți și răspunzi la ele.
-Ți-ai
adus aminte de noi deci!
Un fior cald
mi-a îmbrăcat sufletul când i-am privit în ochi…
Am petrecut toată amiaza depănând amintiri, am cusut cu
speranțe vise noi și am colorat cu râsete momentele în care colțurile gurilor
noastre erau în cădere liberă. Am simțit atunci cum Creatorul este acolo cu noi
. Prezen în acel moment. Se făcuse târziu, era întuneric. I-am telefonat mamei
că vin a doua zi. Dan a trebuit să plece la un moment dat dar noi ne-am culcat
abia dimineață.
-
Se răcește masa!!!
Mama ei are un stil aparte de a găti. La fel și atmosfera
din jurul mesei. Îmi place. Am povestit până la 4 dimineața, ne-am uitat în
albumul cu poze și picături de lacrimi cădeau peste momentele înghețate în
timp.
-
Și spune-mi Saya!
Ai întâlnit pe cineva?
-
Probabil ... puteai
observa un strop de timiditate în privirea ei. Uite, îți povestesc dar ești
singura. De altfel mă cunoști destul de bine și știi că nu pot să îți ascund
asta. Eram cu Dan acum 4 luni. Am fost să îi cumpărăm mamei sale un cadou
pentru că era ziua ei. În drum spre magazin am coborât în parc, jos lângă lac.
Ne-am așezat puțin pentru a ne trage sufletul pentru ca tocmai alergasem. "Care ajunge primul”.
Pentru o secundă credeam că atât voia să mă întrebe, dacă
era vreun el pe undeva ... A fost de complezență? Irene a rămas cu
privirea ațintită spre gream, în depărtare. Continui totuși.
-
Nici el nici eu nu
vorbeam. Ne uitam printre alei, peste ele, peste lac ... Și a trecut prin fața
mea.
-
Așa- zisul ... el?
Zâmbeam discret ... Irene făcuse ochii mari, în sfârșit o
rupsesem de orice îi agăța mintea în atemporal. Venise lângă mine de parcă
aveam să îi dezvălui secretul alchimiei.
-
Bun ... Și mai
departe? Spune-mi. Mă cunoști și ești conștientă că nu-mi place să aștept, mai
ales când este vorba despre.... tine. Deci?
Despre mine? De ce ar fi ezitat Irene? Ce este acel lucru care te face
atentă?
Când ... după atâta timp nici eu, your beastie, așa cum îți place să
spui, nu sunt îndeajuns să te trag de oriunde ai fi căzut. În tine. În fine.
- E brunet, înalt…Și ochii lui – albastru. Dar un albastru,
cum sunt valurile mării vara în amiază … și uneori roșește. Alerga spre mine și
îmi surîse parcă. Dar fără să mă lase să știu că m-a vazut… Atunci m-am simțit
ciudat, mistic, unic… a fost …Irina oftă … Dar mai important e că, acum îmi dau seama, scriind. Acela a
fost momentul când am căzut, cerând, implorând și blestemând într-un fel ... pe
cei ce aveau sa mă cunoască mai tarziu. Doamne! Ai grijă ce-ți dorești
Saya... că s-ar putea să fie mai mult de cât ai putut să duci. Am luat-o în brațele mele. Îi observam
lacrimile cărora ea le interzicea să cadă.
- L-ai mai văzut de atunci?
- Am mers aproape în fiecare săptămână sperând că o să vină. Cel mult ... l-am mai văzut de câteva ori, de 6 ori a mai trecut pe
acolo. Ultima dată a fost acum 2 luni.
-Speranța moare ultima, așa se zice. Capul sus. M-a
cuprins în mâinile ei, palide, părul mirosindu-i a cireșe.
Irene încerca să pară puternică, nu știu pentru ce sau cine că eu nu cred că
dădeam semne de ... eu știu ce o fi fost în mintea ei? Nu o mai văzusem
niciodată atât de melancolică. Ciudat. Tot timpul ea era aia veselă.
-Cred că s-a facut târziu și mai
bine ar fi să mergem să dormim, oftând zise.
A adormit repede. Stătea ghemuită și pe o parte așa cum stă pruncul în pântec.
Eu nu puteam să dorm, motivul mi-era necunoscut. M-am ridicat din pat ca să
mă apropii de fereastră și priveam în
sus. Albastrul cerului semăna acum cu Atlanticul. Pe timp de noapte. Sunt mereu
fascinată de cer și de culoarea lui în mijlocul nopții. Atunci când e senin afară,
și rece. Iarna mai ales... Nu reușesc să îmi explic de ce e fascinația asta
pentru albastru. Krishna tu ești oare de vină? Am început, probabil ...subconștientul
vinovat, dar ...începusem să-i scriu numele. Uneam fiecare stea cu cealaltă,
cele care erau în raza mea până când totul a fost pictat într-o piesă
imperfectă de arta cosmică. Va rămâne întotdeauna acolo, dar vizibil doar mie. Al cui nume era? Într-un final am adormit.
Ceasul arăta vreo 7 dimineața acum. Razele calde îmi atingeau obrajii,
fruntea, buzele, iar în final au reușit să mă trezească. Două ore mai târziu m-am
ridicat. Irene încă nu se trezise. M-am dus lângă geam … Cred că devenise tot
mai obsesivă dorința mea de a fi aproape de fereastră. Totul reînvia. Din nou.
Era liniște, doar vrăbiuțele se făceau auzite ... Privesc în jos. Era parcul în
care noi ne petrecuserăm copilăria, parcul în care alergam și mergeam cu
bicicletele atunci când ieșeam de la ore. Parcul în care prima dată ne-am dat
mâna și ne-am prezentat, cu sfială, numele.
-Îți mai aduci aminte?
Ea abia se dezmetici … stătea rezemată de ușa dulapului cu haine privindu-mă
cu ochii ei mari și negrii. Părul ei cafeniu era zbârlit în toate părțile. S-a
apropiat de mine și a deschis geamul. Stăteam pe platforma de lemn a geamului
cu picioarele atârnând în gol, lăsând soarele să ne încălzească gleznele. Am zăbovit acolo în jur de jumătate de ceas. Am
aranjat prin camera și ne-am îmbrăcat pentru
a coborî la masă.
…
A fost ultima dată când ne-am văzut în anul acela. Mă întreb
dacă s-au mai întâlnit sau nu ei doi după ...
Între timp familia mea a trebuit să se mute din oraș
pentru că tata primise o slujbă mai bună. Noul loc era altfel, mai spațios și
modern. Dezavantajul este că deocamdată nu cunosc pe nimeni, iar școala cam la
45 minute distanță de casă. Tata este mai fericit, salariul mai mare … dar mama
înca își mai caută. I s-a promis săptămâna aceasta un interviu la o firmă de
amenajări interioare. Tot ea a decorat și casa noastră de acum. Cred că am moștenit
o parte din calitățile ei pentru că rudele care au venit atunci cand am
inaugurat casa, mi-au spus că dormitorul meu arată deosebit și mă definește. Era
evident nu? Aveam un pat pentru o singură persoană, din lemn de mahon, draperiile
aveau o culoare deschisă, contrastau cu tapetul din cameră ...
Cât timp mama stătea dimineața pe acasă, pregătea micul dejun și mâncam împreună.
Ma bucura foarte mult, când stateam în celălalt oraș tata nu prea era acasă
dimineața. Întotdeauna trebuia să plece mai devreme. Acum e bine, e liniște. Am
mers cu el până la școală, m-a dus cu mașina. Am vorbit despre colegii lui de
la muncă, era foarte încântat de noul colectiv. Îmi povestea despre ei cĂ sunt
oameni cu care poți discuta, că au simțul umorului, ba chiar uneori se comportă
ca liceeni când fac glume pe seama altora. E încântat. M-a surprins faptul că a
început să asculte muzica pe care o ascult și eu … și îmi place. Happy...
Discuția despre jobul lui nu a durat mult, cu muzica pe fundal … priveam afara.
Copaci. ..colorați ..erau mulți. Pur și simplu te hipnotizau, … razele se strecurau printre coroane și imediat
te cuprindea o stare de liniște
interioară.
- Am ajuns Saya. Dă-i pe spate!
S-a întors către mine făcându-mi cu ochiul și mi-a urat o zi bună.
- Da tată și ție! Ziua bună se cunoaște de dimineață!
I-am zâmbit înapoi, mulțumindu-i pentru călătorie. Am închis portiera mașinii
și l-am privit cum pleacă.
Intrând în clasă, mi-am pus rucsacul pe scaun, jacheta în cuier și așteptam
să sosească și ceilalți, să înceapă orele. Mai erau două colege care discutau
despre “fata cea nouă de la A”, de fapt erau curioase cine sunt crezând că sunt
subtile. Nici nu mi-am dat seama cât de repede s-a scurs timpul, clasa era plină
și cursurile aveau să înceapă.
...
“
24 noiembrie
Saya,
Ma dezamăgești să știi! Nu mi-ai mai scris
de aproximativ 2 ani Saya. Mă dezamăgești enorm.
Mi-e dor de tine, tu chiar ai uitat de noi? Mă
întreb oare cum mai arăți … aproape că ți-am uitat figura. Mai știi când ieșeam
zi de zi afară? Ai plecat în ziua aia fără să anunți!!!
Dan e foarte supărat pe tine, îl văd la școala
abătut tot timpul. Noroc cu internetul, așa am reușit să îți aflu adresa. Ce
mai faci? Ești bine? Colegele cum sunt? Băieți buni?:))))))))))))) (scuză-mă
dar râd acum, îmi place să mă amuz pe asta, stiind ca nu-ți place să vorbești
despre asta și încă îmi amintesc ce mutre făceai când îți șopteam pe coridor în
pauze cât de chipeș era Alex).
Eu? Sunt tristă. Știi… ai mei au divorțat. Tata
spune că din moment ce fiecare zi devenise monotonă pentru el, iar mama nu îi
mai tresărea nici un sentiment … a decis că este mai bine să stea separați.
Asta a fost argumentul lui. Monotonă auzi. Formidabil nu? Să dai cu piciorul
atâtor ani și pentru ce? E-f-e-m-e-r-i-t-a-t-e. Mai ciudat mi se pare faptul că ea a acceptat
lucrul asta. Dar, desigur… ea nu-mi spune niciodată nimic. Am auzit doar când a
ieșit pe ușă, că odată ce a decis să plece, a pierdut dreptul să se întoarcă. Ei,
bine.. am observat și eu unele momente în care practic venea de la munca și
nici nu mai comunicau prea mult. Sper că o să fie bine. Stau cu tata în weekend,
la hotel … până își găsește un apartament mai drăguț și mai mic. Ieșim în
parcuri, luăm masa la restaurant, bineînțeles toate astea se întâmplă doar 2
zile pe săptămână, mi-a promis chiar că mă va lua cu el la Haga, săptămâna
viitoare.
Apropo de plimbări în parc. Îți mai aduci
aminte de tipul de care mi-ai povestit atunci? Ghici ce? Am avut curajul să îl
salut într-o dimineață când alergam. Mi te imaginez râzând pentru că știi prea bine că nu-mi place să fac sport și mă
cunoști de altfel. Dar privește și tu pe ce căi nebănuite, coincidențele astea.
E amuzant. Și uite așa în fiecare sâmbătă și duminică îl intâlnesc pe marginea
lacului alergând. Pe zi ce trece îmi imaginez cum ar fi dacă ai fi avut curaj
atunci să vorbești cu el. YOU ARE A COWARD! … Ei bine… dar să nu devenim mel-alcolice…nu
râde!!! Dar parcă … știi, în diminețile când dragul nostru soare își aruncă
peste noi frânghiile ca să ne cuprindă … să apelăm la iluzii? … în postura aceasta
cand îl privesc deseori, am sentimentul că niciodată, Saya… niciodată nu vom fi
destul de desăvârșiți ca să ne ridicăm la înălțimea așteptărilor celorlalți. Mă
întreb uneori cum de l-am intalnit eu iar și nu tu. Tu ar fi trebuit să alergi
dimineața pe lac cu el și nu eu!
Cam atât prietenă dragă. Aștept să-mi scrii,
iar dacă nu voi primi scrisoarea ta cât mai repede, cu prima ocazie voi veni la
tine și ... te bat!
Ai grijă de tine scumpo,
Ire.”
și mama a fost încântată când a aflat de scrisoare ... știa foarte bine cât timp petreceam cu ea și cu Dan
în copilărie…Mi-a sugerat să îi vizitez săptămâna viitoare.
●●●●●●●●●●●●●●
2/23/2009
În tren nu sunt atât de multe
persoane pe cât mă așteptam, dar este în regulă.... urăsc aglomerația, în
special când am de străbătut un drum destul de lung, obositor ... îmi place să
fie liniște atunci când îmi mai îndrept privirea spre fereastră.
Mai am deja jumătate de drum de
parcurs, asta ar veni cam echivalentul a trei ore ... Adineaori a trecut prin vagonul meu un grup de persoane, care
cred că făceau parte din așa zisa “înaltă societate” .... Dar poate că ele își expun
viața perfectă, pentru a fi admirați de noi... sau nu ... de noi de cei din
jurul lor.. și cine știe?! Poate că au mai multe probleme ca noi ... poate că
femeile acelea cu mutre destul de acre au experimentat iubirea, dar trecând și
printr-o despărțire dureroasă... și din cauza asta sunt ... așa? Sau nu ... sau poate că aparențele înșeală...De ce dispariția iubirii nu
mai reflectă nimic ?! De ce așa ?
Și ascultând ritmul roților de tren.... privind în dreapta mea cum apune
soarele, mă gândesc oare... viața noastră nu e ca o simplă călătorie cu trenul
la sfârșitul căruia apune soarele.... într-o tentă mai violet sau nu? .... la
ce s-or gândi acele persoane când .... nu știu dacă vor apuca și apusul de mâine?
Lăsăm de prea multe ori lucrurile mărunte să ne distragă atenția de la ceea ce
ar trebui să ne facă fericiți, dar cu toate că toți știm asta... puțini dintre
noi reușesc să ignore acele amănunte....Iar uneori trăim așteptând ca lucrul
dorit de noi să se întâmple fără să facem nimic.
......
Și uite cât e ceasul ! În 15 minute ajung în
gară. Ar trebui să îl sun sau ... îi voi face o surpriză....
Ce urât e când toată lumea se îmbulzește
afară ... de parcă ar fugi de câini înfometați care se leagă de tine pe stradă
fară să le fi făcut nimic, te aleargă doar pentru simplul fapt că îți simt
frica... Dar ce frică să simtă oamenii ăștia când au călătorit în siguranță atât
de comfortabil... Poate teama de a nu pierde nici-o clipă în plus, poate le e teamă ca cei ce-i așteaptă să nu fi
plecat ... sau poate vor doar să traiasca clipa, momentele să nu le fie
irosite...
.....
-
Da?
-
Unde ești
? Spune-mi doar unde ești .
-
Bine,
fie ca tine . Ne vedem în 10 minute jos în parc... și să fii pregatită
pentru...
-
Cum
zici tu!
......
Are aceeași privire când e îmbufnat,
de parcă ar izbucni în plâns în următoarele
20 de secunde sau mai degrabă mi-ar da o bătaie zdravană. E același ca întotdeauna, nu s-a schimbat deloc
în decursul a doi ani. Cu toate că majoritatea persoanelor pe care le cunosc...
își schimbă comportamentul după sezon .... ca să se poata adapta celorlați. Dar el? el pentru ce ...pentru cine a rămas același Dan ? Și ce explicație îi voi da ?
-Aici erai .. măi...! dar ai mai crescut ceva! Unde ai fost tot timpul
ăsta ... ai niște explicații de da..
-Taci! Taci!.... de ce brațele lui sunt așa de calde. Urăsc
momentele în care mă emoționez prea repede, dacă nu mă abțin va începe să râdă....
Tremurau toate încheieturile mele, iar picioarele mai aveau puțin și se prăbușeau...
ce se intamplă cu mine?... Era ceva cunoscut, arhi cunoscut dar când? Nu puteam
să-mi reamintesc vreun moment când am mai simțit așa. Fericire, speranță? Liniște?
Kar...ma ...? Dar de ce Dan ... și cum de s-a ajuns aici?
De ce niște vise mărunte, construite și adunate de-a lungul timpului pot deveni
realitate. Realitate, ce fel de realitate? Ce-i realitatea? De ce, Dan ? Ce
se va întampla pe urmă… dupa ce îmi va da drumul? Și
sentimentele lui pentru mine? de fapt nu mi-a vorbit niciodată despre asta.
Doamne dacă voi cadea, ce va crede oare și de ce îmi bate inima așa repede?
- Dan dă-mi ....drumul...
- Nu... încă.
La urma urmei de ce l-am îmbrățișat? probabil doar pentru simplul fapt că
îi era dor de mine, bineînțeles! Asta era, momentele
cand eram mici și ... i-au lipsit.
-Mi-a placut asta. Mi-e dor de
tine. Dar să știi că incă sunt suparat. Nu m-ai mai sunat, nu mi-ai scris, n-am
mai știut nimic de tine. Iar Irene ... doar de vreo doua- trei ori ne-am mai întâlnit. În
rest s-a răcit relația dintre mine și ea. Și știi că tu mă înțelegeai...ascultai,
ție îți povesteam toate problemele și mă ajutai, ... da... Ea era pe acolo și întotdeauna am ținut la ea,
în felul meu. Dar... ea, era mai distrată, știi ... știi că tu mă înțelegi cel
mai bine. De ce a trebuit să fugi ... să dispari ...așa?
Are o licărire stranie în ochi,
cred că era fumat. Iar acum nu vreau să curgă lacrimi din ochii lui ... nu
vreau să ... il mai vad așa ... are tot
dreptul să ... fumeze?!
De ce a trebuit să mă gândesc la faptul că a fost mai bine așa? Poate că trebuia să vorbesc cu el înainte. Nu m-a rănit niciodată iar eu
...
- Dan de ce faci asta ? Dan te rog… iartă-mă. Am crezut că… am crezut … că e mai bine așa…Gândindu-mă
că ai putea să suferi mai mult, am decis să nu ....
Mergem la un suc ?
De ce nu l-am vazut niciodată din postura asta... de ce... unde am fost tot
timpul ăsta când (el de fapt creștea iarbă în ghiveci) a fost lângă mine iar eu
eram cu gândul la cai verzi în pereți mov....Și numele lui l-am scris atunci la
Irene? Nu ... e Dan, băiatul căruia îi povesteam orice, prietenul meu cel mai
bun.
- Și ?… mai povestește-mi despre tine… despre ai tăi, și ei fumeaza?… ce
mai fac? Ai auzit că părinții Irenei au divorțat?
- Am auzit, dar e cel mai bine așa. Ai mei sunt bine ... Comunicăm mai
mult. Împărțim profitul egal. E și mai frumos când mai are tata puțin timp la dispoziție să mă conducă până la
școală cu mașina ... Drumul până acolo e lung, dar e ok. Despre colegi însă nu
prea am ce să îți povestesc. Mă știi doar, the odd one out. E rândul tău - Ce ai mai făcut?
De... ce ... se ....uită....așa .....
la .....mine?
- Ai face orice?
Dan incă avea ochii roșii, scoase fumul printre buze. Mirosea ciudat. Se
uita ciudat. Se comporta ciudat.
- Poftim? În ce sens .. adică.. la ce
te referi ...Dan?
- 0rice ca să îți atingi scopul, orice atunci când vrei cu adevărat
ceva, orice ca să scapi din monotonia asta care te apasă, ca și când ai fi închis
într-o cușcă, orice ca să ajungi acolo, orice ca să înțelegi, orice pentru a găsi
adevarul … Mă rog, dar nu știu la cine. Sau mai bine spus ...la ce? Nu înțeleg
de ce întotdeauna trebuie să îții confirme cineva ceea ce știi deja. Uite ce. Atunci
când vorbim noi doi, te rog nu mai repeta totul doar ca să îți confirmi tu. E
foarte enervant. Dacă ai înțeles e foarte bine ... că faci tu pe proasta nu e problema mea. Și stiu că înțelegi, că
dacă nu, înseamnă că m-am înșelat. Și totuși,suntem oameni nu?
L-aș fi întrebat dacă cunoaște senzația aia când știi că se întamplă un
anumit lucru și ai face orice ca să îl oprești, iar în același timp să lași
totul să decurgă de la sine doar ca să vezi cum se termină?
Dan, tot cu ochii roșii continuă ....
- Simți uneori că vrei să fii mai bun pentru cei din jur și să nu ceri
nimic în schimb? Când te dăruiești întru totul unei singure persoane iar ceea
ce primești în schimb nu e pe măsura așteptărilor tale? Cunoști
sentimentul acela când nu vrei să mai auzi de acea persoană, dar cât de mult îți
dorești să auzi iar vocea aceea, miere turnată peste tunet. Pentru că în subconștientul
tău iubești. Și pentru că iubești normal că vrei cu atâta ardoare să o privești
în ochi ... Doar atât ar fi suficient. În acel moment concret. Cunoști
momentele în care ești rănit și simți că nu te mai poți ridica ... no matter
what calamity strucked. Dar totuși SPERI pentru că mereu ai crezut în
imposibil. Și chiar dacĂ ce se întâmplă ți se pare un mister... Mister care
poate fi atât de periculos și sublim. Ce chestie ! Vezi tu, Saya ... Atunci când
îți definești o persoană ca un mister, în momentul ăla te programezi într-un fel
să ți-l dezvălui. Misterul, da! Înseamnă că ceva ce este ascuns trebuie dezvăluit.
Bineînțeles, dacă îți pasă îndeajuns. Dacă îții pasă îndeajuns, ca și în cazul
cu fulgii de nea. Hai să îți explic. Ninge. Ninge cu fulgi mari și albi... și
RECI!
De
ce țipă??
Normal...
e iarnă și e ger, ger! Sufletul închis în
ger... Da. Ei bine, fulgii ăștia au toți
o structură unică, și totuși toți se aseamană când privești de departe. E totul
alb. Deci nu prea îi distingi. Dar atunci cand îți pasă atat de mult încât vrei
să descoperi structura acelui element care face parte din acest imens WHITE
NOISE. Acolo se intamplă magia. Mă rog. N-ar trebui să mă mai rog atât că nu am
nici un răspuns. Dar mergi mai departe singur, prin autosugestie... chiar dacă în toată perioada ai avut momente în care nu te interesa de nimic și de
nimeni, iar camera ta arăta mai rău ca dughenele de la periferie
- Mmmm? Dane
ești bine?
Știam că era ceva în neregulă cu el ... dar până
acum nu l-am auzit niciodată vorbind lucruri de genul.
- Măi, tu de ce îmi spui toate astea? Nu cred că am trăit acele momente
exact cum le-ai descris tu acum. Nu înțeleg unde vrei să ajungi. Cred ca ești
puțin alterat. Te-ai prăjit?
-Uite că am ajuns. Fac cinste!
-Uite, înțeleg că ești furios, dar hai să discutăm despre asta altădată.
Ia spune-mi cum stai cu situația la școală? Măi Dane! Mai ești aici?
-Suc, cafea? capuccino? Vrei să îți iau și ceva dulce? Poate o înghețată
că e vară...să mai pui câteva calorii pe tine, așa că m-ai supărat.
Încet încep să mă apropii de momentele de care
mi-ai vorbit mai devreme... Acum chiar vrei să trec și eu prin asta?
- Măi Dan, ce se întâmplă cu tine?
- Hai termină. Înveselește-te... Glumesc și eu cu tine, sau
ești botanistă și eu nu știam?
Botanistă? Pe asta de când o are?
- Măi, acum cred că ai fi bun să lucrezi ca actor. Te descurci destul de
bine. Ești sigur că e totul în regulă?
-Iar incepi? Haide bea, poate așa te mai răcorești! În legătură cu întrebările,
vreau să îți fac cunoștință cu cineva
POFTIM? CINEVA. Asta mai
lipsea. Mai ales când ești așa simpatic cu ochii tăi roșii cu tot.
-O persoană tare simpatică pe care am cunoscut-o de curând, cred că acum
2 săptămâni. Trebuia să plec din oraș la o rudă, ai mei au vrut să mă duc
singur, aveau să trimită urgent un colet și ei nu au încredere în poștă, plus că
s-au gândit că mi-ar plăcea să stau un timp pe acolo.
Ni se spune că de fapt noi iubim cu mintea, că suntem
oameni raționali și se găsesc o mulțime de explicații referitoare la acțiunile
involuntare pe care le facem. E logic ca ritmul inimii să fie mai rapid, logic
e și ca acum să simt durere. Încă nu mi-a confirmat că este o ea sau un el - "o
persoană tare simpatică". Simpatică, auzi la el.
- Simpatic ești tu când fumezi.
Așa, spune mai departe.
- Am luat autocarul spre localitatea unde stăteau respectivii și ca de
obicei am stat lângă geam, scaunele erau foarte apropiate unul de celalalt.
Bineînțeles că m-am enervat la inceput și îi uram pe ai mei în momentul ăla, ei
se simțeau foarte bine în vacanță iar eu trebuia să mă înghesui pe lângă un
ciudat sau o bătrânică mirosind a naftalină.
- Nu-mi spune! Ți-a fost sortit sorocul eh?
- Termină Saya. S-au urcat și ceilalți, aveam de mers în jur de 4 ore. Îmi
așteptam sentința și mă uitam la ceilalți, aveau pe cineva lângă ei, mai
glumind mai discutând. Îi invidiam până și pe bătrânei. Și ghicește, când să plecăm .... Ah, uite-o! Ți-o prezint pe
- Bună, îmi pare bine. Eliza!
Normal că îți pare bine. Oare tu l-ai adus în starea asta?
___________________________________________
- Inima ta e de gheață, spuneai? Dar urletul
meu mut e înghesuit în cușcă.
- Ar putea foarte bine să ți se spună
Callisto. Știi? Ca satelitul lui Jupiter. De departe se vede pur Și simplu cum
strălucește. Bits of light. But what is that light? De fapt sunt
cratere. Cratere... se spune că în sistemul nostru solar Callisto este cea mai
afectată din cauza meteoriților și astfel impactul creat e major. Ei bine peste
craterele astea se formeaza gheață. Frosted ice over craters. Iar apoi de
la Soare lumina se reflectă peste gheață. And the light is reflected by the
ice in the craters. Așa se văd sclipirile de aici. Înțelegi? Callisto... Ești
Callisto a mea. Așa o să-ți spun de acum, sau cel puțin așa mi te traduc eu.
- Oricum contează ceea ce se întamplă
de acum încolo. Asta trebuie. Asta trebuie să conteze și să las în pace
trecutul. Dar dacă ar fi atât de simplu. Traumele nu se vindecă, nu te poți
vindeca de ele. Rămân acolo. Ca un crater cum spuneai. Cel mult poți învăța să
le controlezi și atât. The Talkin Therapy. Ai auzit de ea?
