Bipolar - 2008

Noaptea se lasă
Mandra crăiasă
Luna-mi zâmbește
Întunericul nopții ne-ademenește
Umbrele ascunse și speranțele stinse

Cântând melodii pe game joase
Amintind de florile cireșului ce au căzut pe pământ
Ca Lucifer și îngerii decăzuți din cer, din divinul gând.
Cu sufletul închis în temnița înserată, în ger
Memorii încerci s-ascunzi în ochii-ți grei
Și-mi vorbești dintre spini de trandafiri să nu ajung la tine
Să sângerez pe drumul către noi,
Să cunosc spiritele de jos și poveștile uitate
Rătăcind pe cărări deșarte și văi prăfuite
Cu praful stelelor de departe,
Navigând pe mare cu iluzia brațelor tale în jurul meu,
Cu amintirea șoaptelor domoale imbrățșându-mă
Ai fost doar o nalucă ce apărea aievea
Pentru a strânge în pumnu-ți inima mea.


Lăsate în urmă, pete întunecate în spiritul meu mirosind a moarte
Noaptea prenumele tău bântuie încăperea cu îngeri blestemați
Pe ale căror morminte ai călcat fără a refuza să mă împarți.
Și totuși ai părăsit a noastră iluzie frumoasă,
Mi-ai lasat doar poezia să-mi fie "casa"
Iar lacrimile-mi cuvintele cu care-ți scriam,
Și în dormitorul nostru strigătele mute le pictam
Pe tavan cu stele translucide,
Să țin departe daimonul pe care l-ai trezit în mine
Și să închid ale noastre sentimente într-un cufăr
Închis cu lacătul timpului și o floare albă de nufăr
Să te mai cuprindă în iluzia noastră târzie.
Dar ochii tăi străluceau, serafime!
Oglindeau umbre dansânde în flăcările pupilelor tale,
Și străjeri în armuri argintii ce le păzeau în irisuri calde
Doi copii ținându-se de mână, libertate reflectându-se în smaralde.


Ale adolescenței valuri te-au înecat,
Ucis-au destinul nostru cu un sărut înveninat.
Doar două safire pe un deșert palid,
Nori de păr balai plouând pe spatele umbrit,
Și brațele-mpreunate în jurul tău ca o armură
Toate armele ei te-au facut să uiți a noastră furtună.
Dar iluzia josnică a spalat amarul dragostei tale,
Lăsându-mă îngenunchiată cu fața -ngropată în palme,
Între adevăr și speranță, între moarte și viață
O clipă împreună, dar ani despărțiți
Un apus punându-ne cunună dar noi adormiți
În răsăritul pustiu, așteptând straniu
Zefirul din vest să vină cu ploi de uranium
Cu rozele noi
Să stingă singurătatea
Să planteze iar in inima mea puritatea
Pierdută în durere, jucată actoricește-n tăcere.
Să-mi decoloreze iar părul de sânge și să-l scalde-n miere,
Să-mi îndulcească buzele în amarul minciunilor
Și să-mi redea libertatea adevărurilor.

Totuși "V" e rece azi din "viață", "t"-ul dispare din gramul de speranță
Privirea-ți curge pe trupul meu gol asemenea frânghiilor de ploaie
Dragostea noastră nu va muri, acum e veșnică pe foaie
Tristă, ca umbra unui gând, pe ea te pictez, te ascund
Te păstrez.
Verdele din irisul meu încă mai bate în întuneric, vibrez
Cu sărutari mă trezești în vis,
Iar toamna o acoperi cu umbra ta, învins
Te simți din nou, când în iarnă adie
Libertatea în frigul singurătății,  târzi e.
Acum și scriu cu litere negre și gânduri purpurii,
Într-un colț de rai, unde nimic nu obosește
Memoriile-n piatră le voi zidi,
Tot întrebându-mă "Merită să traiești pentru ziua în care vei muri?"