Universul meu - 2008

Ce se întâmplă cu miile de speranțe,
Ce s-au făcut acum scrum?
Ce se întâmplă cu sufletele înecate în ură?
Cum să te apăr, când n-am nici o armură?
Vieții nu-i datorez nimic,
Poate doar amintirea noastră și visul nopții.
Un moment fericit dintr-un univers creat din nimic.
Locuri în care au tresărit în mine cândva mii de focuri,
S-au surpat și m-au afundat uneori în verile cu ploi.
Simți? Fiorul rece, gândul că totul trece,
Aduc în cameră razele lunii cu o umbră de tristețe.
Simțind fără cuvinte, spirit împărțit între morminte
Temându-mă că scriind, greșesc
Dar asta e singura cale din acest sumbru univers
Pe care-l construiesc cu fiecare vers.

Ochii tăi ce reflectau jocuri de lumini,
Sunt pentru mine acum ploi cu amintiri
Care scriu cum dictează sufletul,
Renunțând la lumea reală, la forma inițială.
Imit pe chip o bucurie, dar în esență
E doar o epavă care pare vie.
Drumul meu avea o culoare cenușie,
De acea gândul neființei mă îmbie.
O despărțire cruntă, o melodie surdă ...

De ce iubesc doar apusul de soare?
Sunt sentimentele nemuritoare?
Învinși de amintiri și furtuni de gânduri
Plânse în frânturi de rânduri.
Căci te văd aievea, te visez, și doare.
Dimineața trezindu-mă lângă tine,
Te privesc, dar ochii tăi mă ocolesc.
Odată mă acopereai cu privirea-ți verde,
Recunosc că și acum rațiunea mi se pierde
Când zâmbetul tău încordat, despre care spuneai
Că e adevărat,
Mi-a arătat al tău defect, lipsa de sentiment
Echivalent cu scoaterea propriei inimi din piept.