Ce se întâmplă cu miile de speranțe,
Ce s-au făcut acum scrum?
Ce se întâmplă cu sufletele înecate în ură?
Cum să te apăr, când n-am nici o armură?
Vieții nu-i datorez nimic,
Poate doar amintirea noastră și visul nopții.
Un moment fericit dintr-un univers creat din nimic.
Locuri în care au tresărit în mine cândva mii de focuri,
S-au surpat și m-au afundat uneori în verile cu ploi.
Simți? Fiorul rece, gândul că totul trece,
Aduc în cameră razele lunii cu o umbră de tristețe.
Simțind fără cuvinte, spirit împărțit între morminte
Temându-mă că scriind, greșesc
Dar asta e singura cale din acest sumbru univers
Pe care-l construiesc cu fiecare vers.
Ochii tăi ce reflectau jocuri de lumini,
Sunt pentru mine acum ploi cu amintiri
Care scriu cum dictează sufletul,
Renunțând la lumea reală, la forma inițială.
Imit pe chip o bucurie, dar în esență
E doar o epavă care pare vie.
Drumul meu avea o culoare cenușie,
De aceea gândul neființei mă îmbie.
O despărțire cruntă, o melodie surdă ...
De ce iubesc doar apusul de soare?
Sunt sentimentele nemuritoare?
Învinși de amintiri și furtuni de gânduri
Plânse în frânturi de rânduri.
Căci te văd aievea, te visez, și doare.
Dimineața trezindu-mă lângă tine,
Te privesc, dar ochii tăi mă ocolesc.
Odată mă acopereai cu privirea-ți verde,
Recunosc că și acum rațiunea mi se pierde
Când zâmbetul tău încordat, despre care spuneai
Că e adevărat,
Mi-a arătat al tău defect, lipsa de sentiment
Echivalent cu scoaterea propriei inimi din piept.
Ce s-au făcut acum scrum?
Ce se întâmplă cu sufletele înecate în ură?
Cum să te apăr, când n-am nici o armură?
Vieții nu-i datorez nimic,
Poate doar amintirea noastră și visul nopții.
Un moment fericit dintr-un univers creat din nimic.
Locuri în care au tresărit în mine cândva mii de focuri,
S-au surpat și m-au afundat uneori în verile cu ploi.
Simți? Fiorul rece, gândul că totul trece,
Aduc în cameră razele lunii cu o umbră de tristețe.
Simțind fără cuvinte, spirit împărțit între morminte
Temându-mă că scriind, greșesc
Dar asta e singura cale din acest sumbru univers
Pe care-l construiesc cu fiecare vers.
Ochii tăi ce reflectau jocuri de lumini,
Sunt pentru mine acum ploi cu amintiri
Care scriu cum dictează sufletul,
Renunțând la lumea reală, la forma inițială.
Imit pe chip o bucurie, dar în esență
E doar o epavă care pare vie.
Drumul meu avea o culoare cenușie,
De aceea gândul neființei mă îmbie.
O despărțire cruntă, o melodie surdă ...
De ce iubesc doar apusul de soare?
Sunt sentimentele nemuritoare?
Învinși de amintiri și furtuni de gânduri
Plânse în frânturi de rânduri.
Căci te văd aievea, te visez, și doare.
Dimineața trezindu-mă lângă tine,
Te privesc, dar ochii tăi mă ocolesc.
Odată mă acopereai cu privirea-ți verde,
Recunosc că și acum rațiunea mi se pierde
Când zâmbetul tău încordat, despre care spuneai
Că e adevărat,
Mi-a arătat al tău defect, lipsa de sentiment
Echivalent cu scoaterea propriei inimi din piept.
Adancimea ranilor este una infinita, totul se prabuseste in jur, te scufunzi mai mult si mai mult fara vreun semn de oprire, caderea se simte precum o bucla fara sfarsit...dispare notiunea zilei de maine, daca initial ardea dorinta de a opri timpul in loc, acum tot ce iti mai doresti este ca acel timp sa treaca pe repede-inainte...toate culorile vii care faceau sufletul sa straluceasca de fericire se estompeaza, lasand loc inundatiei de intuneric care umple vertiginos cu tristete acel suflet.
ReplyDeleteDezintegrat cum arata acum 'Universul tau', raman pe undeva in minte amintirile si locurile vizitate in trecut, drumurile batatorite care aveau un viitor, nu uita vreun moment ca ai contribuit la construirea acestui univers, cunosti unde si ce ai folosit, iar daca te folosesti de ramasitele din imprejurimi vei gasi o cale de iesire sau de ce nu, vei gasi puterea necesara pentru a-l reconstrui mai vast, mai rezistent, mai bogat decat ce a fost inainte, doar sa te agati de orice element care inca mai palpaie pe care-l gasesti in cale si incercand sa nu-ti pierzi ce ti-a ramas in acele momente de dezorientare, anume increderea intr-o revenire a ta care te va face mai puternica.
Faptul ca acel univers a fost creat 'din nimic', avand la baza doar simple sperante si folosind la maximum puterea imaginatiei il face cu totul special.
Ce a ramas din prezenta ta in acel univers ai pastrat intact si ai transferat pe hartie tot ce ai simtit, ai descris intr-un mod unic acele 'sentimente nemuritoare' prin fiecare vers redat, in acelasi timp ai avut suficienta putere pentru revenire si ai redevenit cu totul, vie.